
Am văzut aseară, pe Netflix, „Anul nou care n-a fost”. Am recunoscut mobila din bucătăria şi sufrageria bunicilor, bibelourile din apartamentul mătuşii care stătea la Bucureşti pe vremea aia. Cuverturile şi carpetele de pe pereţi, cu care-şi împodobise casa bunica din partea mamei.
Aveam patru ani la Revoluţie, aşa că eu nu pot spune nimic despre ce a fost. Singurele mele amintiri de la vârsta aia sunt despre bunici, despre câini, pisici, vaca Florica, dealurile din spatele casei. Despre unele lucruri pe care nu ştiu dacă o să le povestesc vreodată pe undeva. Şi despre tata, de care eram obsedată, astfel că nimeni din sat, în afară de mine, nu avea voie să-l atingă. Pe vremea aceea eram „zâna lui”.
Însă ştiu poveştile alor mei. Despre tata, care n-a putut să se înscrie la o şcoală mai de Doamne-ajută, pentru că fratele lui mai mare a trecut Dunărea înot şi a reuşit să ajungă în Grecia, după ce a făcut închisoare o bucată, tot pentru treaba asta. Cum n-a avut voie să mai intre în Braşov câţiva ani, că l-au prins miliţienii, într-un moment de graţie bahică, în timp ce-şi făcea nevoile pe o statuie de-a sistemului, în semn de protest. Ori cum le-au sudat uşa încăperii în care se aflau el şi alţii care riscau „să strice totul”, atunci când „Tovarăşul” a venit în vizită la fabrica din Bucureşti în care lucra.
Pe mama, pentru că era foarte frumoasă, tânără şi avea cosiţe negre, luuuungi cum rar am mai văzut, au pus-o să-i dea flori lui nea Nicu şi să zică şi o poezioară drăguţă. Să fie totul bine. Frumos. Aşa cum trebuia să fie.
Apoi, acelaşi sistem l-a trimis pe tata în Valea Jiului. La mină. Unde şi-a înnegrit plămânii de praf de huilă, la frontul ce i-a mâncat ani buni din viaţă şi din suflet, în timp ce greutăţile l-au copleşit, iar de visurile lui s-a ales praful. Mama l-a urmat în tot iadul ăsta. A renunţat şi ea, zi de zi, ceas de ceas, la fiecare speranţă că ar putea face şi mai mult cu viaţa ei, odată cu fiecare copil plin de nevoi (bolnav sau sănătos) care apărea pe lume.
Nu ştiu cum a fost la Revoluţie. Însă ştiu cum a fost în anii care au urmat. Şi nu au fost unii deloc uşori. Iar ăştia care visează la întoarcerea în comunism poate ar trebui să se ducă, vreme de o lună, într-un loc ce simulează perfect condiţiile de atunci. Să vadă cum e fără curent, fără apă caldă, fără mâncare bună. Şi fără internet, fără telefoane deştepte, fără Cola, fără „Mec”, fără haine şi papuci de fiţe.
(sursa foto: Facebook / Anul nou care n-a fost)